Matrix, sau adevar?

Imi place sa citesc printre randuri.Asta înseamnă ca trebuie sa am rabdare pana trece valul emotional. Pentru ca de multe ori sunt si eu prins in el.

Facebook e emotie. De aceea funcționează atat de bine. Asa cum reclama e emotie, cumparaturile sunt rodul emotiilor, samd.

Logica ne zice altceva. Din acest motiv societatea moderna e bolnava. In mod special psihic. Iar psihicul ne face apoi "varza" organ cu organ....

Asa apar si teoriile conspirationale. Emotie plus cautarea logicii. Doar ca ambele sunt folosite in scopuri negative.

Practic din secunda cand ne-am trezit incepe conflictul interior dintre partea emotionala si partea logica. Dintre ce vrea societatea de la noi si ce vrem noi.

Murim in fiecare zi. Putin cate puțin. Cu otrava pusa de noi in creierul nostru. Pe care, culmea, o acceptam sau chiar ne-o inseram.

Nu e nimeni vinovat pentru deciziile noastre. Doar noi suntem. Am ales!

Dumnezeu nu judeca dupa ce ne-a zis preotul, parintii, vecina, prietenii. Dumnezeu ne judeca pentru ce am inteles si am facut noi. E creierul nostru si noi suntem singurii responsabili pentru ce am facut cu el.

De ce sa citesti printre randuri? Pentru ca doar atunci cand ne eliberăm de preconceptii avem sanse reale sa vedem calea.

In fiecare zi ni se inoculeaza frica prin media. E alegerea noastra ce facem cu informația.

In fiecare zi apar teroriile care spun opusul. Sa nu ne fie frica pentru ca totul e cacealma.

Problema e ca nu (mai) stim sa citim adevarul. Care pare din ce in ce mai sigur ca nu e niciunul din media. Eu cred ca adevarul ni-l arata Dumnezeu fiecaruia in parte. Doar ca suntem atat de bolnavi de gandurile noastre ca nu mai avem puterea sa-l vedem.

Tot zgomotul dat de media, de tehnologie, de shopping e doar perdeaua care ni se pune in fata. Noi suntem cei care alegem de care parte a scenei vom juca jocul vieții.

Jucam pentru spectatori, sau jucam pentru cresterea noastra spirituala?

Se pare ca am ales. Vrem specatori. Vrem sa fim ovationati. Vrem sa fim pe culmi.

Din ce in ce mai putini sunt cei care vor o viata traita dupa principii sanatoase. Bucuriile sa fie naturale, clipe petrecute cu cei dragi, timp pentru noi, samd

Cum a reusit societatea asta sa ne îmbolnăvească asa tare? Si de ce acceptăm fara sa ne impotrivim?

Functia bate intergritatea. Faima la fel. 

Vreau un copil sanatos si fericit! Cum asa? Esti nebun?

Trebuie sa vrei un copil de succes ne zice societatea. Sa te facă "fericit"!

Si asa avem copiii bolnavi din cauza parintilor....

Pe noi ne distruge zgomotul dat de media. Pe copii ii distrugem noi, parintii. Daca nu-i bagam in pamant, ii bagam in spitalele de psihiatrie.

Ai vzut ce telefon i-am luat? Sunt cel mai smecher tata!

Ai vazut ce țoale i-am luat? Sunt cea mai cool mama!

Ai vazut ce-a ajuns copilul nostru? E cel mai cool ratat...Are telefon smecher, are țoale de firma, dar e instabil psihic.... :( Are note mari, dar se mișcă ca un roboțel. Nu are prieteni, iar cei care ii par proteni sunt din interes.

Sau e genul popular, dar care nu are nimic in cap.

Noi decidem ce facem din copiii noștri.

Daca te-ai hotarat sa faci copii ca sa aiba grija de tine la batranete, mai bine renunta. Daca vrei sclavi, cauta-i in alta parte!

Daca faci copii ca sa te faca fericita(a), renunta! 

Singurul gand acceptabil pentru a face copii este doar pentru ce vrei sa oferi! Copiii nu au nici o datorie fata de noi. Doar noi, ca parinti. 

Ce ofera copiii considera-l ca bonus. Probabil ca ai creat un copil responsabil. Poti fi fericit(a).

Si uite asa, citind printre randuri, vei vedea ca mai sunt putini oameni care nu trăiesc pentru societate, ci trăiesc pentru ei. Sunt cei care sunt blamati de societate pentriu ca ies din turma.

Cred ca cel mai greu este sa explici cuiva adevarul. Cand traiesti prea mult in Matrix te identifici cubacea lume...

Asa incat, "adevarul te va face liber". Dar cine vrea sa stie adevarul cand lumea te minte asa frumos...?

Leactia leandrului

M-am tot intrebat, care sa fie primul meu gand care sa-l impartasesc aici?
Si tot intrebandu-ma, am tot amanat momentul cand sa incep sa scriu...
Deci nu e bine! Am aflat din viata ca nu este important cum incepi. Ci cum termini!
Asa ca mi-am luat inima in dinti si va impartasesc o prima experienta din relatia mea cu natura. Da, am constatat ca natura ne "vorbeste" prin plante, animale, peisaje si alte asemenea.
Sa revenim la titlul articolului: Leandrul.
De ce leadrul? Pentru ca am aceasta planta acasa si ma chinui de ani de zile sa o fac sa infloreasca. Este o planta pe care iubesc sa o vad inflorita. Este superba!
Am avut ocazia sa vad o statiune turistica in Ungaria (despre Hajduszoboszlo e vorba) plina de leandri infloriti. Albi, rosii, roz, violet....o splendoare!
Acum cativa ani sotia mea a achiztionat un leandru. Nu stiam ce culoare va fi, dar nici nu era atat de important. Important era sa infloreasca!
In primul an...nimic. Nici o floare. Am zis ca-i prea tanara, deci mai asteptam.
Urmatorul an la fel :( . Era parca si mai "schizofrenica". O tija principala si o ramurica chinuita.
La inceputul verii urmatoare inca nu dadea nici un semn. E de bine, e de rau? Cred ca trebuie sa mai astept, ziceam...
Am mai trecut o luna si m-am hotarat sa fac o schimbare. I-am schimbat vasul si pamantul, dupa o consultare cu o persoana din zona in care locuiesc al carei leandru inflorise. I-am pus si ingrasamant si l-am scos afara la soare (pana atunci il tinusem in casa).
Plin de bucurie am fost cand am vazut ca incepuse sa infloreasca! Abia asteptam momentul cand bobocii albi urmau sa se deschida si sa ma bucur de aceste minunate flori...
Era exact sentimentul pe care il avusesem cu cativa ani in urma, cand dupa aproape 20 de ani de casnicie ajunsesem in sfarsit la casa noastra. O casa superba, construita de mana noastra si desenata de noi, cei care urmam sa locuim in ea.
Stiu, nu v-am spus, dar eu si sotia suntem ingineri constructori. Deci noi am conceput-o, noi am ridicat-o.
Si nici nu v-am spus ca am trait cand la parintii mei, cand la ai ei, cand cu chirie ici-colo, practic nomazi.
Asa ca simteam ca in sfarsit ma pot bucura de timp special cu aceasta femeie si cu cei doi copii ai nostri. Ca nu mai este nevoie sa "tragem tare", sa lipsim de acasa prin delegatii, sa spunem copiilor "n-avem timp!", "n-avem bani!", ca putem pleca in sfarsit intr-un concediu planificat si sa nu mai fugim cate o zi de acasa pe rol de concediu si alte asemenea.
Exact cand era bucuria mea mai mare, s-a intamplat ceva. A aparut "neprevazutul"! Pentru leandru a fost cainele nostru golden retriever Daisy. Pentru ea (ca e catea) nu a contat ca leandrul este o planta otravitoare, pur si simplu si-a infipt coltii in tija care avea inflorescentele si gata!
Am incercat sa o  "resurscitez" cat am putut. I-am pus o atela, am invelit ruptura in plastic ca sa-si mentina umiditatea, am legat-o strans, dar degeaba.
Pur si simplu aceasta tija s-a uscat, chiar daca initial dadea semne ca se mai poate salva.
Exact asa s-a intamplat si in viata mea. A aparut "neprevazutul" si in relatia mea de cuplu. Exact cand urma sa ma bucur de toata splendoarea acestei  casnicii... Copiii era mari. Casa noastra aveam. Dumnezeu ne dadea o sursa de bani ori de cate ori intram in impas.
Eram la o varsta foarte frumoasa, 40 de ani, practic o varsta in care viata ta simti ca poate avea un nou inceput dupa ani si ani de zbucium. Dar nu a contat, asemenea leadrului, casnicia noastra s-a rupt. Asa pur si simplu.
Si aici am incercat sa "resuscitez" relatia. Cat am putut si cat am stiut. Dar s-a "ofilit" si a "murit".
Am ramas eu si leadrul. Noi doi intr-o "discutie" unu la unu. Si l-am intrebat: care-i lectia?
A venit toamna si am bagat leandrul din nou in casa. I-am afanat pamantul, i-am pus ingrasamant si am mai facut ceva. M-am "enervat"si i-am taiat toate capetele tijelor. Am mers la risc. Stiam ca in locul in care ii tai tija, este posibil sa ii creasca altele noi (chiar 3) . Dar nu era prea mult sa tai asa radical? Timpul imi va arata, am zis.
Desi a fost cam anemic in perioada aia, a inceput sa scoata cate doua-trei noi tije la fiecare taietura. Eram plin de entuziasm. In sfarsit voi avea un leandru ca o tufa, asa cum vazusem in Ungaria!
A trecut si iarna, iar acum in primavara i-am mai afanat odata pamantul.

Dar vai! Imediat dupa aceasta operatiune au inceput sa-i cada o gramada de frunze. Intrasem in panica. Era plin de frunze cazute in ghiveci. Practic nu se mai vedea pamntul. Strigam ca nu vreau sa-l pierd..
Dar imediat am simtit un sentiment de liniste. Era acel sentiment care-l ai cand strigi la Dumnezeu si El iti raspunde : "De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său." -Romani 8.28

Nu mare mi-a fost mirarea sa vad o explozie de tije tinere si inflorescente care urmeaza sa se faca o superba tufa inflorita de leandru.
Eu mi-am invatat lectia. Daca apare "neprevazutul" in viata ta, taie ce trebuie taiat, pune ingrasamant, ofera conditiile unei noi "infloriri" si  "Pune-ti increderea in Domnul Israele..."
Pentru ca, daca noi ne facem partea, o va face si El!  
Si nu conteaza cand (va raspunde) ci cum!
Asa sa ne ajute Dumnezeu! Amin!

PS. De indata ce infloreste leandrul meu, va pun poze.